Stiri

Episcop Dr. Alexandru Rusu – mărturisitor al Marii Uniri de la Alba Iulia

Pin It

Născut la 22 noiembrie 1884, la Șăulia de Mureș, în familia preotului greco-catolic Vasile Rusu, tânărul Alexandru se arată încă de la vârste fragede atras de studiu, parcurgând etapele educative în satul natal, la Liceul German din Bistrița și pe urmă la Liceul Romano-Catolic din Târgu Mureș. Studiile liceale le urmează în cetatea Blajului, acolo unde primește calificativul „excepțional” la examenul de maturitate. Își continuă parcursul educațional la Budapesta, în Seminarul Teologic, obținând, la data de 25 iunie 1910, doctoratul în teologie cu o temă privitoare la situația căsătoriei preoților în Biserica Greco-Catolică Română.

Hirotonit preot în data de 20 iulie 1910, este numit profesor de Teologie Dogmatică în cadrul Academiei Teologice din Blaj. În contextul Marii Uniri de la Alba Iulia, este numit secretar al Resortului Cultelor și al Instrucțiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent, resort condus de Vasile Goldiș.

În anul 1920, preotul Alexandru Rusu primește numirea de secretar mitropolitan, iar în 1923, devine canonic al Capitlului Mitropolitan de la Blaj. Este consacrat episcop de Maramureș de mitropolitul Vasile Suciu în data de 31 ianuarie 1931, la Blaj, iar pe 2 februarie al aceluiași an, are loc la Baia Mare intronizarea lui în Catedrala Adormirea Maicii Domnului.

După o viață de martor și mărturisitor al idealului Unirii, al credinței în Dumnezeu și în crezul său confesional, primește răsplata cuvenită celor care săvârșesc binele, și anume este închis de mai multe ori și trece la cele veșnice în 9 mai 1963, la închisoarea din Gherla.

În rânduri comprimate, iată o scurtă biografie a unei vieți de slujitor, de adevărată diakonie față de Biserică și față de patrie, care rămâne semn și simbol de bine peste generații, însă și o existență care chestionează felul în care au fost recompensați cei care au zidit prin viața lor unitatea actuală.

Începând cu primul Supplex trimis de episcopul greco-catolic de Oradea, Ignație Darabant, în anul 1791, Consiliului de Stat de la Viena și cel de-al doilea Supplex, din 30 martie 1792, trimis de episcopul greco-catolic de Blaj, Ioan Bob și de episcopul ortodox al Transilvaniei, Gherasim Adamovici, continuând cu Mișcarea pașoptistă și ulterior cu Memorandul din 1892, s-a așezat înspre o normalizare năzuința de secole a românilor din Transilvania de a fi recunoscuți de puterile imperiale. Această năzuință a pornit de multe ori de la Blaj, centrul atât de respectat în care s-au văzut și s-au trăit de-a lungul secolelor fapte de eroism. De acolo au fost simțite toate acestea de profesorul de teologie Alexandrul Rusu și din postura de redactor al prestigioasei reviste blăjene „Cultura Creștină” și ulterior director al ziarului „Unirea”, susținând mișcarea fremătândă a românității și a unității dorită de românii din ținuturile Transilvaniei.

Numit ulterior rector al Academiei Teologice din Mica Romă, a pregătit studenți înspre o asumare a istoriei pământului românesc, a Bisericii Unite cu Roma, o Biserică, iată, Unită și năzuind înspre o Unitate, respect și demnitate încă de la întemeierea cetății Blajului sub intuiția vizionară a episcopului Inochentie Micu Klein, simbol al gesturilor perene în fața actualității.

În istoria Transilvaniei se observă cum năzuința pulsului românesc, așa cum exista înaintea momentului Unirii de la Alba Iulia, din 1600 și de atunci înainte, a fost unul de unitate și de împărtășire, în ciuda multor orgolii care se antrenau în mințile și inimile conducătorilor de pe atunci și de acum. Valorile comune din fibra momentului albaiulian al unui Viteaz, unificator și făuritor al unui destin românesc s-a răspândit în întreaga suflare românească îndeosebi din Transilvania, ajungând de-a lungul secolelor și în sufletul de cleric al lui Alexandru Rusu, personalitate care a avut inspirația de a deveni imbold de valoare a unității în fiecare etapă a vieții sale.

Din demnitatea de episcop a condus, din anul 1931, nou-înființata Eparhie a Maramureșului, dintr-un oraș cosmopolit și multietnic. Situarea sa mereu la firul ierbii i-a permis mărturisirea Unirii de la Alba Iulia în planul practic, lipsit de aparente patriotisme și strigări de fraze prefabricate. Este lesne de înțeles că momentul 1 decembrie 1918 se pretindea inserat, integrat și asumat de întreaga populație asuprită de secole, de structurile sociale diferite de cele din Regat. Menținerea și întreținerea spiritului unionist în vremuri de închegare socială, de cumpănă, de nesiguranță economică a căzut în sarcina unor persoane care au mărturisit în continuare Unirea și au devenit mărturisitori practici ai Unirii în imediatul și concretul social și spiritual. Un episcopat ca cel al lui Alexandru Rusu a fost presărat încă din anul 1931 de distanțări și direcții ușor diferite față de integrarea tuturor românilor în societate. Atunci când, de pildă, după intronizarea sa, din data 2 februarie 1931, în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Baia Mare, construită de canonicul Alexandru Breban, a primit Palatul Episcopal doar cu titlu de folosință, și nu de proprietate. Gesturi, iată, care vorbesc despre unitate și răsplată.

Ulterior, după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, episcopul dr. Alexandru Rusu rămâne în teritoriu să susțină românitatea și spiritul românesc din zona Maramureșului, a Sătmarului și a unei părți din Sălaj (aflate sub jurisdicția Eparhiei de Maramureș) în fața presiunii lingvistice și sociale din partea noului regim de dominație.

După eliberarea Ardealului, anul 1945 aduce instalarea comunismului în România, iar episcopul Rusu intră în atenția autorităților de pe atunci pentru atitudine împotriva intereselor statului. O viață trăită în slujba idealului unionist, a României Mari, este acum judecată pentru uneltire și trădare. Cursul istoriei poate fi uneori foarte crud.

Etapa finală a vieții sale este caracterizată de anchete, suferință și detenție. După unele peregrinări prin unele mănăstiri ortodoxe, în speranța renunțării la credința lui catolică, este încarcerat la închisoarea din Sighet, între anii 1950-1955. În anul 1957 este condamnat de Tribunalul Militar din Cluj-Napoca la 25 de ani de muncă silnică „pentru instigație și înaltă trădare” și întemnițat la Gherla, acolo unde trece la cele veșnice în data de 9 mai 1963. Ultimele sale cuvinte, memorabile pentru viața sa trăită eroic, consemnate de preotul și istoricul clujean Ioan M. Bota, au fost următoarele: „Frații mei, acum mă duc la Dumnezeu să-mi primesc răsplata pentru viața primită de la El, pentru Biserică și pentru români”. Un trup vlăguit în pragul trecerii în eternitate are puterea să se gândească la românii pe care i-a slujit prin vocația de preot și însăși patrimoniul românesc de care se bucura.

„Geniul este cel care și-a regăsit sinele”, spune un dicton noican, care ascunde în sine tematica vocației de a ființa întru devenire și întru regăsire. Episcopul Alexandru Rusu, mărturisitor al unității de neam, s-a regăsit pe sine în slujirea României și a românilor prin vocația sacrificiului.

Un veac de singurătate a unei Românii moderne trecută deseori pe lângă traiectoriile unei coerențe democratice trezește astăzi universul speranței din viața și activitatea episcopului dr. Alexandru Rusu, martir al Bisericii Române Unite cu Roma și mărturisitor al unității albaiuliene. Un adevărat jurnal al fericirii trăit în speranță și în dragoste pentru Biserică și pentru Patrie, ambele slujite în mod desăvârșit.

Ave victis! Ad multos annos România!

Pr. Dr. George Marius Nicoară

Animatori pentru tabără
Nu uitați !
Tinerii doritori pentru a participa ca animatori la tabăra de vară 2018 sunt așteptați să se anunțe din timp la parohie. Vă așteptăm cu drag, Pr. Viorel

Parohia Cugir pe Twitter

Ziua Eroilor Revoluției (2013)

Calendar Pastoral

Papa Francisc - LAUDATO SI'

Revista parohială