Iuliu Hossu s-a născut la data de 30 ianuarie 1885 în localitatea Milaş din judeţul Mureş-Oşorhei, actualmente Bistriţa-Năsăud, al treilea băiat al preotului greco-catolic Ioan şi al Victoriei, născută Măriuţiu. A crescut cu credința-n Dumnezeu și cu credința că bunătatea-i tot un dar de la Cel de Sus, unul care trebuie împărtășit tuturor oamenilor. Când a început Marele Război în 1914 s-a înrolat, voluntar, în armată, ca preot militar în grad de sublocotenent, iar în decembrie când a dat prima ninsoare, a plecat de la Timișoara la Viena, cu Regimentul de Infanterie 64, detașat pentru paza capitalei imperiale. A acordat asistență spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și ostașilor din infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi. După trei ani, preotul se întoarce acasă, iar în noiembrie 1917 primește scaunul Episcopiei greco-catolice de Gherla.

Marea Unire

Are un aport deosebit în 1918, anul de emancipare națională a românilor. Participă la Marea Adunare de la Alba-Iulia și se numără printre înfăptuitorii Unirii. Citește mulţimii (peste 100.000 de oameni) Rezoluţia Marii Adunări din 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ulterior e desemnat să prezinte Regelui Ferdinand I actul unirii alături de episcopul ortodox al Caransebeşului, Miron Cristea.

Iuliu Hossu rememorează mai târziu zilele ce aveau să-i rămână impregnate pe veci în suflet.

„Am cuvântat şi eu la împlinirea voinţei Domnului în mijlocul elanului anonim… Asistam, optimişti şi senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da… îmi amintesc… Afară, cât era întinsul, sta poporul românesc, peste o sută de mii, aşteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeşului: La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire. Că bine spui frăţia ta! a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar şi ieşim braţ la braţ să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremuraţi lângă steagul cel mare şi sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică, tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin şi omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căzniți Horia şi Cloşca; fac semn de Sfântă Cruce peste frunţile senine ale imensei mulţimi, apoi încep cu inspiraţie de dincolo de mine, robul: Acesta-i ceasul Dreptăţii! fraţilor întru neam! Braţele îmi erau ridicate să cuprindă şi cerul şi pământul. În slăvi dincolo de frunţi spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din Spitalele de campanie. Am întrebat deci frunţile: Vă amintiţi de zilele de întuneric, când vă vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge? Vă aduceţi aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre? Da, Sfinţia Ta, te ştim, te cunoaştem! mi-au răspuns sute de glasuri. Ei bine, ceasul acela a sosit! Unire, Unire! legăna valul viu.[…] Da fraţilor, Unire! Mulţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut; să audă ceea ce voi auziţi acum şi n-au auzit. Ochii voştri lăcrămează fericiţi că văd şi urechile că aud bunavestire, a unirii noastre pe veci. Ascultaţi! Şi le-am citit apăsat actul Unirii. La sfârşit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale: Ne unim! Ne unim! Şi plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvântă Părinte!”

Read more...